1. Trebuie sa spun azi un... La multi ani! fara nr, fara nr, fara nr, si cu dedicatie speciala!
Tocmai fiindca spun asta, pentru mine viata nu e deloc perfecta, nici pe departe!
2. Azi sunt din nou eu, nebuna cuminte de acum cativa ani, pentru ca acum 3 ore...m-am apucat din nou sa desenez iubitele mele modele pe care le ador si le invidiez pentru ca sunt imbracate cu...hainele mele :)!
3. O vecina coace vinete, iar eu mor de pofta, imbatata cu mirosul care intra pe usa de la balcon! Doar m-am intors de la serviciu...as pleca acasa la Calarasi, dar nu am cu ce. Masina e...pe linia de plutire. Stie cineva (daca citeste cineva!!! :)) ) ce inseamna semnul rosu din bord cu o masina cu lacat mare pe ea? Se pare ca service-urile, oricat de multe ar fi ele, nu raspund la intrebarea asta.
Afara miroase a fum, fumul ala pe care il miroseam candva la tara la mamaia, atunci cand ardeau frunzele uscate de la strada...cred, cel putin asa imi amintesc. Ma uit inapoi si vad un copil energic, plin de viata, care se bucura de fiecare zi impreuna cu prietenii, cu bunicii, cu cateii pe care ii rasfata mai mult decat era cazul. Un copil care avea prietene la fel de nazbatioase, cu care se intrecea in prostioare, in facut cabane din crengi de copaci, lemne si presuri, in creat orase in miniatura din pamant si jucarii Kinder, in excursii pline de "adrenalina" pe camp. Copilul asta era innebunit dupa mamaliga facuta de mamaie si servita in fiecare zi la 12, dar la 12 fix, adora sa plece cu tractorul la camp, insotita de tataia, care era instructorul auto, dar si cel mai tare copilot posibil! Mergea in fiecare zi "la baie" cu gasca, in canalul plin de ierburi si broaste, dar atat de drag, care se transforma vara in cel mai distractiv mijloc de distractie, iar iarna in loc de petinaj...sau de cazut in copci!
Acel copil eram eu, si cred ca tot mai pastrez ceva din vremea aia. Acum am crescut, dar mi-e dor de prajiturile mele facute din pamant, lapte de capra si oua - toate de la mamaia - ea nu stie nici acum ca le-am "furat". Insa cel mai mult mi-e dor de tataia, nimic nu mai e la fel de cand el nu mai e acolo, pentru ca, odata cu el, s-a spart o parte din tabloul copilariei mele. Mai mi-e dor sa merg cu picioarele prin praf, sa duc cateii la scaldat, mi-e dor de aerul diminetii de la tara - racoros si natural - si de painea proaspata scoasa din cuptor! Mi-e dor de prima mea dragoste, cred ca era in clasa a 2 a, si de biletele pe care i le trimiteam si pe care le primeam inapoi, de prostiile pe care le scriam in ele, si de nerabdarea cu care asteptam vacanta de vara, ca sa vina "the one" la bunici. Mi-e dor de curtea scolii de la tara, si de dudele gustoase de acolo la fel ca de felinarele facute din dovlecei si pepeni, si de intalnirile din sant (da, din SANT), pe marginea strazii, noaptea, ca sa ne laudam cu cele mai frumoase felinare! :)
Imi doream atat de mult ca timpul sa treaca mai repede si sa fiu mare, iar timpul parea ca trece atat de greu! Acum, probabil ca sunt mare, pentru ca asa simt, si mai simt ca timpul a inceput sa-si mareasca viteza. Ma sperie si vreau sa gasesc solutii sa alerg odata cu el!
Atunci imi traiam viata, copilaria, si fiecare zi era un motiv de bucurie, si nu cautam nimic, dar primeam si aveam totul!
Acum, la 23 de ani, caut perfectiunea in tot ce fac, desi ma uit in jurul meu in fiecare dimineata, seara, zi, si-mi dau seama ca nimic nu e perfect si viata e plina de contraste.
Am terminat facultatea, si acum ma "agat" de master, ca sa ma simt inca studenta (studenta = inca copil, fara prea multe griji, job obligatoriu pentru supravietuire, sau program fix, responsabilitati mari, si mai ales fara asumarea statutului de "om mare").
Mi-am dorit sa fiu designer, nu pentru ca iubesc hainele, ci pentru ca ador amestecul de culori, de materiale, dantela veche, contrastele, amestecul de bumbac simplu cu pietre colorate si stralucitoare...dar nu cred ca am avut curajul, oportunitatea si sprijinul necesare.
Mai tarziu mi-am dorit doar un job, ceva care sa-mi dea senzatia ca pot, si din care sa castig bani. Eram curioasa sa vad ce fac oamenii la serviciu..si am lucrat la o firma care oferea consultanta in constructii. In paralel, am facut cursuri de machiaj, pentru ca latura mea creativa ma chinuie :)) si mi-ar placea sa machiez, fie si ca un hobby.
Sunt convinsa ca as putea fi un PR aproape excelent, imi doresc foarte mult! Insa eu lucrez in banca, unde admosfera este excelenta, si mi-a schimbat parerea despre banci. Pe mine ma intimidau bancile, imi imaginam ca erau pline de oameni reci, in costume, de seifuri cu bani, si de cifre.
Insa aici am avut norocul sa intalnesc oameni minunati si sa invat foarte mult.
Pentru viitor am planuri mari, pentru ca oricat de bine ar fi, mereu suntem in cautare de mai mult, adica de perfect. Exista?
De 6 ani, am o relatie, o iubire, o poveste, pe care o credeam, deasupra multora, perfecta.
Nu datorita mie, si datorita lui, care m-a iubit mereu cel mai mult, care m-a rasfatat, care mi-a demonstrat ca am un loc important si care m-a facut sa ma simt cea mai iubita.
Cred ca inca mai face toate astea, doar ca acum mi-a demonstrat ca nici el nu e perfect. Desi ma doare, incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca face parte din viata, si eu sunt probabil printre cei norocosi.
Tocmai fiindca spun asta, pentru mine viata nu e deloc perfecta, nici pe departe!
2. Azi sunt din nou eu, nebuna cuminte de acum cativa ani, pentru ca acum 3 ore...m-am apucat din nou sa desenez iubitele mele modele pe care le ador si le invidiez pentru ca sunt imbracate cu...hainele mele :)!
3. O vecina coace vinete, iar eu mor de pofta, imbatata cu mirosul care intra pe usa de la balcon! Doar m-am intors de la serviciu...as pleca acasa la Calarasi, dar nu am cu ce. Masina e...pe linia de plutire. Stie cineva (daca citeste cineva!!! :)) ) ce inseamna semnul rosu din bord cu o masina cu lacat mare pe ea? Se pare ca service-urile, oricat de multe ar fi ele, nu raspund la intrebarea asta.
Afara miroase a fum, fumul ala pe care il miroseam candva la tara la mamaia, atunci cand ardeau frunzele uscate de la strada...cred, cel putin asa imi amintesc. Ma uit inapoi si vad un copil energic, plin de viata, care se bucura de fiecare zi impreuna cu prietenii, cu bunicii, cu cateii pe care ii rasfata mai mult decat era cazul. Un copil care avea prietene la fel de nazbatioase, cu care se intrecea in prostioare, in facut cabane din crengi de copaci, lemne si presuri, in creat orase in miniatura din pamant si jucarii Kinder, in excursii pline de "adrenalina" pe camp. Copilul asta era innebunit dupa mamaliga facuta de mamaie si servita in fiecare zi la 12, dar la 12 fix, adora sa plece cu tractorul la camp, insotita de tataia, care era instructorul auto, dar si cel mai tare copilot posibil! Mergea in fiecare zi "la baie" cu gasca, in canalul plin de ierburi si broaste, dar atat de drag, care se transforma vara in cel mai distractiv mijloc de distractie, iar iarna in loc de petinaj...sau de cazut in copci!
Acel copil eram eu, si cred ca tot mai pastrez ceva din vremea aia. Acum am crescut, dar mi-e dor de prajiturile mele facute din pamant, lapte de capra si oua - toate de la mamaia - ea nu stie nici acum ca le-am "furat". Insa cel mai mult mi-e dor de tataia, nimic nu mai e la fel de cand el nu mai e acolo, pentru ca, odata cu el, s-a spart o parte din tabloul copilariei mele. Mai mi-e dor sa merg cu picioarele prin praf, sa duc cateii la scaldat, mi-e dor de aerul diminetii de la tara - racoros si natural - si de painea proaspata scoasa din cuptor! Mi-e dor de prima mea dragoste, cred ca era in clasa a 2 a, si de biletele pe care i le trimiteam si pe care le primeam inapoi, de prostiile pe care le scriam in ele, si de nerabdarea cu care asteptam vacanta de vara, ca sa vina "the one" la bunici. Mi-e dor de curtea scolii de la tara, si de dudele gustoase de acolo la fel ca de felinarele facute din dovlecei si pepeni, si de intalnirile din sant (da, din SANT), pe marginea strazii, noaptea, ca sa ne laudam cu cele mai frumoase felinare! :)
Imi doream atat de mult ca timpul sa treaca mai repede si sa fiu mare, iar timpul parea ca trece atat de greu! Acum, probabil ca sunt mare, pentru ca asa simt, si mai simt ca timpul a inceput sa-si mareasca viteza. Ma sperie si vreau sa gasesc solutii sa alerg odata cu el!
Atunci imi traiam viata, copilaria, si fiecare zi era un motiv de bucurie, si nu cautam nimic, dar primeam si aveam totul!
Acum, la 23 de ani, caut perfectiunea in tot ce fac, desi ma uit in jurul meu in fiecare dimineata, seara, zi, si-mi dau seama ca nimic nu e perfect si viata e plina de contraste.
Am terminat facultatea, si acum ma "agat" de master, ca sa ma simt inca studenta (studenta = inca copil, fara prea multe griji, job obligatoriu pentru supravietuire, sau program fix, responsabilitati mari, si mai ales fara asumarea statutului de "om mare").
Mi-am dorit sa fiu designer, nu pentru ca iubesc hainele, ci pentru ca ador amestecul de culori, de materiale, dantela veche, contrastele, amestecul de bumbac simplu cu pietre colorate si stralucitoare...dar nu cred ca am avut curajul, oportunitatea si sprijinul necesare.
Mai tarziu mi-am dorit doar un job, ceva care sa-mi dea senzatia ca pot, si din care sa castig bani. Eram curioasa sa vad ce fac oamenii la serviciu..si am lucrat la o firma care oferea consultanta in constructii. In paralel, am facut cursuri de machiaj, pentru ca latura mea creativa ma chinuie :)) si mi-ar placea sa machiez, fie si ca un hobby.
Sunt convinsa ca as putea fi un PR aproape excelent, imi doresc foarte mult! Insa eu lucrez in banca, unde admosfera este excelenta, si mi-a schimbat parerea despre banci. Pe mine ma intimidau bancile, imi imaginam ca erau pline de oameni reci, in costume, de seifuri cu bani, si de cifre.
Insa aici am avut norocul sa intalnesc oameni minunati si sa invat foarte mult.
Pentru viitor am planuri mari, pentru ca oricat de bine ar fi, mereu suntem in cautare de mai mult, adica de perfect. Exista?
De 6 ani, am o relatie, o iubire, o poveste, pe care o credeam, deasupra multora, perfecta.
Nu datorita mie, si datorita lui, care m-a iubit mereu cel mai mult, care m-a rasfatat, care mi-a demonstrat ca am un loc important si care m-a facut sa ma simt cea mai iubita.
Cred ca inca mai face toate astea, doar ca acum mi-a demonstrat ca nici el nu e perfect. Desi ma doare, incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca face parte din viata, si eu sunt probabil printre cei norocosi.
